De la capat

Intr-o zi de vara in Bucuresti, la o sedinta de tuns si coafat cu maman, am citit un mic articol intr-o revista oarecare. Am citit cum cineva spunea ceva despre viata lui si cum de fiecare data cand incepe ceva nou, sau cand altceva se incheie intr-un final nebanuit, are senzatia aceea usor iritanta ca a obosit, ca poate a si esuat, ca desi a facut o mie de lucruri la care multi nici nu viseaza, tot nu e multumit, tot simte ca ceva lipseste, ca iar o ia de la capat, de la zero, de fiecare data…ceva lipseste si tocmai de aceea urmeaza o cale noua, cauta acel ceva sau altceva sau orice dar cu siguranta nu ce are deja, si nu stie de cate ori va trebui sa reia acest cerc nebun, final-inceput-final-de la capat…Ce usurare sa aflu ca si altcineva, si poate multi altii, au parte de aceleasi frustrari, framantari, dau aceeasi interpretare vietii lor cum si eu o fac cu viata mea.

Caci si eu am inceput ceva nou, chiar de cateva ori deja, l-am inceput, l-am trait si gustat din plin, fara regrete sau pareri de rau, fara visat la alternative marete, am zburat spre nou, spre schimbare, spre aventura, spre necunoscut cu entuziasm, curiozitate, placere si mirare, tremur de neasteptare si fiori de griji si temeri nerostite, of da, am facut si asta si asta si asta. Si de fiecare data, noul a devenit normal si mai tarziu normal a ajuns sa fie vechi, si n-am avut de ales, n-am putut decat sa inchei, sa plec si sa o iau de la capat. A fost asa de cand ma stiu, numai ca experientele erau mai micute, erau chiar repetitive, in fiecare an plecam la mare cu chef de aventuri noi si ma intorceam usor schimbata, cu idei, haine, iubiti si fite noi. Iar mai tarziu am inceput un drum, un drum al meu, o cale fara de intoarcere, o cale in lume, departe de casa, de familiar, de ai mei si ale mele. Am plecat in Franta. Cu siguranta ceva nou, o aventura, o schimbare, o experienta de neuitat. Si dupa doi ani am vrut mai mult, altceva, iar nou, iar diferit, nu neaparat un alt drum, doar o alta directie. Si am venit in Amsterdam. A fost grozav, minunat, frumos, nebun, si serios, m-a invatat ce trebuia sa fii stiut, m-a impins sa-mi las idei si prejudecati ce nu erau ale mele, sa le testez cu atentie si sa le debarasez ca o piele de sarpe, m-a lasat sa ma pregatesc in linistite si cu rabdare pentru ceea ce va urma. M-a schimbat si in bine si in rau, m-a impins spre o alta viata si spre un alt eu, spre cine sunt cu adevarat, cel putin asa cred, asa sper.

Acum stiu ca vreau sa o iau de la capat. Din nou. Stiu ca voi pleca undeva si mai departe, ca voi ramane acolo o perioada si ca…si nimic, altceva nu mai stiu. Nici nu vreau. Tocmai aici este frumuseata unui nou inceput. De la capat din nou, pentru a cata oara si cate vor mai fi pe urma. Caci nu este usor, oh nu, nu este simplu sa iei chiar totul de la capat, sa pleci cu un bagaj de idei si cunostinte si experiente si cateva haine si carti si cam atat. Sa nu ai nimic al tau, nimic tangibil, o casa, un stereo misto, un cont mai gras si responsabil, ceva, orice. Sa inveti o limba noua, sa fii gata sa o vorbesti ca pe a ta, si sa uiti putin din celelalte. Sa faci calcule, pregatiri, hartogarie, planuri, sa organizezi si sa speri ca va fi bine. Asta e. Sa speri ca va fi bine. Cam asa este acum cu mine. Simt cumva ca va fi ok, ca incep ceva nou pentru ca asa trebuie, pentru ca sunt gata, pentru ca am nevoie, pentru ca am incredere in mine, in viata, in viitor, in timp, in vise. Pentru ca visele pot deveni o realitate frumoasa si pentru ca viata are un sens al ei ce trebuie, cere sa fie realizat. Sau macar incercat. Incerc, sper si doresc. Si traiesc. Sunt gata sa o iau de la capat.