Aleg dintr-o mie si una

Incerc sa imi adun gandurile intr-una din limbile pe care le vorbesc si dupa ce dau cu grija si ceva efort una cate una la o parte, ca niste coji usturatoare de ceapa, raman sa gandesc si atunci sa si scriu in romana. De parca ar conta, de fapt se pare ca ar conta intr-adevar dar ce imi pasa mie. Mie imi pasa de gandurile amestecate printre coji de ceapa si taramuri indepartate, ganduri ce au zburat de mult spre alte lumi si poate alte timpuri, spre viitor, trecut si alt prezent, ganduri enervant de repetitive, ganduri ce poarta vise nevisate, sperante aproape nesperate, ganduri ce nu pot fi nici macar soptite de teama de a nu se pierde in aburi, ceata, uitare si nepasare. De ce? De ce teama, soptite, nevisate, neindraznite? Crede-ma nici eu nu stiu, caci nu pot decat sa ma mir de propria-mi neincredere, ca mai apoi sa ma revolt de propria mirare si sa imi spun pentru a mia oara ca nimic, dar chiar nimic, nu este imposibil. Ce ganduri? Vai, ce ganduri nu sunt? Ce bine ar fi sa nu le am, sa fiu doar eu acum si aici, aproape intr-o beata, dulce paralizie a gandirii…Dar ele sunt si raman cu mine cerandu-mi solutii si, indata primite, cerandu-mi noi intrebari si deci noi raspunsuri, un soi de joc absurd, rotund si alunecos, fara inceput sau final sau sens sau noima sau folos. Il joc caci nu am de ales, este al meu, al meu si al multor altora, l-am mostenit si il voi lasa celor de dupa, imi place la fel de mult cat nu il vreau, raman sa joc si sa ma joc.

Putin imi pasa de gandurile mele cand sunt, si crede-ma am fost, doar fericita, satisfacuta, placuta si iubita. Atunci nici cele mai necesare ganduri nu-mi vin in minte si uit cu dulce naivitate sa mananc, sa beau, sa cumpar, sa lucrez, sa…, sa gandesc. Ce pacat ca nu mult dupa imi amintesc totul si reiau, cu incredere mincinoasa ca pot sa opresc cand vreau, jocul meu nebun.

Ce ganduri oare am acum…nu le opresc, nu le gandesc, nu le justific sau testez, le arunc doldora intr-o gramada aiurita si sincera pe o pagina alba…vor fi lucruri practice si usor plictisitoare sau pur si simplu reale, nimic romantat, sau poate doar putin.

Ce lux sa imi pot alege un drum, fie el chiar si de scurta durata, poate…caci nu se stie. Ce lux sa imi pot alege linia de munca si locul, ce lux sa pot spune, hei acum ma pregatesc sa imi rezerv avion pentru calatorii in America de Sud. Ce mirare ca aleg acest loc, desi nu ar fi fost prima alegere nici macar cu cateva luni in urma. Ce ciudat ca m-am gandit la Brazilia, ca am senzatia ca sunt multe lucuri mici si insemnate care imi arata sau confirma sau pur si simpu sunt acolo si eu le observ, si toate sunt legate de acest loc. Ce noutate ca pentru prima oara aleg constient si oarecum independent de alte structuri, planuri, ca nu am ales dintr-o lista anume bazandu-ma pe criterii rationale, normale de altfel ca si: munca, casa, studii, poate iubit. Nu, nici macar, poate si de asta mi-e putin teama dar nu ar trebui sa-mi fie caci nu vad ce as putea pierde…teama ca nu este decat un soi de pofta de moment, nejustificata nici de structuri nici de destin nici de viata nici de…hm, nu vad de ce nu ar fi de ajuns sa fie justificata de mine. Alegerea mea dintr-o mie si una de posibilitati, locuri si slujbe in lumea larga, alegerea mea de acum, caci am intalnit si iubit un brazilian, ca pantofii pe care vroiam sa-i cumpar la mare erau facuti in Brazilia, ca pantofii pe care ii port sunt la fel, ca biserica pe langa care am trecut in Londra este tot a lor, ca vorbesc cu prietena mea de planurile mele si primesc suport si incurajari, ca acolo vreau sa calatoresc si poate sa raman sa lucrez o perioada. Ce mai conteaza, sunt semne sau nu, e o parte din puzzle sau nu, e ce trebuie sau nu, ce vreau sau nu…de parca am stiut pentru restul lucrurilor pe care le-am facut…de parca voi sti de acum incolo…Cred ca este un pas ceva mai mare pur si simplu din cauza distantelor si a faptului ca este diferit acolo si totusi nici macar nu este atat de diferit, din cauza finantelor, dar prea putin din cauza asta, si in fond daca am un avion dus-intors am posibilitatea de a ma intoarce. Si atunci de ce ma tot scarm atat sa rezerv si sa accept ca vreau sa fac chestia asta, sa ma pregatesc si sa plec. Nici eu nu stiu, probabil ma asteptam la ceva mai organizat si mai civilizat si imi insel putin aceste asteptari. Poate mi-e teama san nu fac o alegere gresita si sa regret mai tarziu. Dar adevarul e ca nu am regretat nimic din ce am facut, cum as putea? Este adevarat ca nu cunosc alternativa si nici nu o voi afla vreodata deci ce conteaza. Ca sa inchei acest sir interminabil care incepe usor usor sa ma innebuneasca, ideea este: acum am timpul si cheful si resursele sa plec in aceasta calatorie si poate sa incep ceva complet diferit, nou si poate provocator. Vreau, pot si cred, simt ca va fi bine. Grijile ma urmaresc intotdeauna, cum au facut-o si alte dati, dar ele sunt acolo sa traga un semnal de alarma numai cand va fi cazul. Insa atata tot. Sper ca mintea mea sa lase mai mult spatiu inimii si sa pot sa ascult bataile, ele imi vor spune ce vreau sa stiu. Acum ascult. Sa aleg dintr-o mie si una?